Poate ți s-a întâmplat să spui „da” într-un moment în care, de fapt, ai fi vrut să spui „nu”. Să accepți încă ceva, deși erai deja obosit. Să răspunzi unui mesaj deși aveai nevoie de pauză. Să preiei încă o sarcină doar pentru că ideea de a refuza ți s-a părut mai greu de suportat decât efortul în sine.

Iar atunci când, în sfârșit, pui o limită, nu apare neapărat ușurarea. Uneori apare vinovăția: „Oare am fost egoist?”, „Dacă s-a supărat?”, „Dacă o să creadă că nu îmi pasă?”

Și poate ajungi să te întrebi de ce este atât de greu să spui un simplu „nu”.

Poate pentru că, de fapt, nu acel „nu” este partea cea mai dificilă. Ci ceea ce te temi că s-ar putea întâmpla după el.

Când reacția celuilalt devine mai greu de suportat decât propria oboseală

De multe ori știm foarte bine că nu mai avem timp, că o solicitare este prea mult sau că pur și simplu nu vrem să facem acel lucru. Problema apare când mintea merge mai departe: „O să se supere”, „O să îl dezamăgesc”, „Poate o să creadă că nu îmi pasă”.

În acel moment, nu mai alegem doar între „da” și „nu”. Apare o miză mai mare: ce va însemna refuzul pentru relație și pentru felul în care celălalt ne vede.

Iar uneori pare mai ușor să mai ducem încă ceva decât să tolerăm ideea că cineva poate fi nemulțumit de noi.

Cum ajungem să confundăm dezamăgirea cu faptul că am greșit

Pentru unii oameni, legătura dintre aceste două lucruri se formează în timp. Poate ai fost apreciat pentru că erai „cuminte”, disponibil, atent sau responsabil. Poate ai învățat că tensiunea, conflictul sau supărarea cuiva sunt greu de suportat și că e mai sigur să le eviți.

Se poate instala atunci o regulă aproape invizibilă: „Dacă oamenii sunt mulțumiți de mine, atunci suntem bine.” Iar reversul devine: „Dacă cineva este dezamăgit de mine, probabil am făcut ceva greșit.”

De aici, limitele devin complicate. Indisponibilitatea poate părea egoism, iar un „nu” poate suna în mintea ta mult mai dur decât este în realitate.

Dar faptul că te simți vinovat nu este, în sine, dovada că ai greșit.

Uneori nu limita este greșită. Doar este neobișnuită.

De ce simțim nevoia să explicăm atât de mult

Când ne este greu să dezamăgim, rareori spunem pur și simplu „nu pot”. De multe ori urmează justificări și explicații menite să arate că avem un motiv „suficient de bun”.

Nu întotdeauna pentru că ni se cer.

Uneori încercăm să construim un refuz atât de bine argumentat încât celălalt să nu mai aibă motive să fie dezamăgit.

Doar că partea aceasta nu este sub controlul nostru.

Putem comunica respectuos. Putem explica atunci când este nevoie. Putem ține cont de celălalt. Dar nu putem garanta că fiecare alegere a noastră va fi primită bine.

Și aici apare o diferență importantă:

A dezamăgi pe cineva nu este același lucru cu a-i face rău.

Uneori înseamnă doar că ceea ce poți sau alegi tu nu coincide cu ceea ce și-ar fi dorit celălalt.

Poate că limita cea mai grea este cea pe care ți-o permiți ție

Când vorbim despre limite, ne gândim de obicei la ce acceptăm sau nu din partea celorlalți. Dar există și o altă parte: ce îți permiți ție.

Îți permiți să fii obosit? Să nu ai chef? Să alegi altceva? Să nu fii disponibil de fiecare dată? Îți permiți ca cineva să fie puțin nemulțumit de tine fără să încerci imediat să repari?

Uneori aici este adevărata dificultate.

Nu în formularea perfectă a unui „nu”, ci în capacitatea de a rămâne lângă propria decizie chiar și atunci când apare disconfortul.

Pentru că o limită potrivită nu se simte întotdeauna bine imediat. Poate veni cu îndoială, cu vinovăție și chiar cu dezamăgirea cuiva.

Dar disconfortul celuilalt nu este automat dovada că limita ta este greșită.

Și poate întrebarea utilă nu este „Cum fac să nu mai dezamăgesc pe nimeni?”, pentru că probabil asta nu este posibil.

Poate întrebarea este alta:

Când spun „da”, deși aș vrea să spun „nu”, ce încerc de fapt să protejez: relația sau imaginea mea în ochii celuilalt?

 

Ai grijă de tine,

Anca