Poate ți s-a întâmplat să primești mai multe aprecieri pentru ceva ce ai făcut bine și, cu toate acestea, să rămâi cu gândul la singura observație critică. Cineva îți spune că te-ai descurcat bine, că i-a plăcut sau că a fost un rezultat foarte bun, iar apoi adaugă: „Aici puteai mai bine.” Exact propoziția aceasta rămâne. O repeți în minte, îi cauți sensuri și, uneori, ajungi să privești tot ce ai făcut prin filtrul acelei observații.

Nu pentru că aprecierile nu au contat. Ci pentru că mintea noastră tinde să acorde mai multă atenție informației negative, mai ales atunci când aceasta atinge ceva important pentru noi.

De ce are critica atât de multă greutate?

Informațiile negative ne atrag adesea atenția mai repede decât cele pozitive. Dintr-o perspectivă adaptativă, are sens: ceea ce poate semnala o greșeală, un risc sau o posibilă respingere merită observat. În viața de zi cu zi însă, această sensibilitate se poate activa și la un feedback banal, la o reacție mai rece decât ne așteptam sau la nemulțumirea unei persoane importante pentru noi.

Mai este însă ceva. Uneori critica nu doare doar prin ceea ce spune celălalt, ci pentru că atinge ceva de care noi ne temeam deja despre noi. Dacă undeva, în fundal, există gândul „poate nu sunt suficient de bun”, atunci o observație critică nu mai este percepută ca o informație izolată. Poate părea o confirmare.

De aceea unele critici trec repede, iar altele rămân. Nu neapărat pentru că sunt mai grave, ci pentru că se potrivesc cu o poveste pe care o avem deja despre noi.

Când feedbackul despre ce ai făcut devine un verdict despre cine ești

Aici apare una dintre cele mai importante diferențe. Un feedback poate fi despre un comportament, un rezultat sau o situație concretă, dar mintea noastră poate face foarte repede un pas în plus. „Am făcut o greșeală” poate deveni „sunt incompetent”. „Aici nu m-am descurcat cum voiam” poate deveni „nu sunt suficient de bun”. „Persoana aceasta este nemulțumită de ceva ce am făcut” poate deveni „am dezamăgit-o”.

Diferența pare mică, dar nu este. În primul caz, există ceva concret la care te poți uita, ceva ce poate fi înțeles, corectat sau îmbunătățit. În al doilea, critica nu mai vorbește despre un moment. Pare să vorbească despre tine în întregime.

Și atunci nu mai doare doar feedbackul. Doare și povestea pe care o construim în jurul lui.

De ce aprecierile se estompează mai repede?

Uneori primim aprecierea fără să o lăsăm să se așeze. O reducem, o explicăm sau o respingem: „A spus asta ca să fie drăguț”, „Nu a văzut partea care nu mi-a ieșit”, „Oricum, puteam mai bine”. În schimb, critica este analizată din toate unghiurile.

Apare astfel un dezechilibru. Nu neapărat pentru că ai primit mai multe critici decât aprecieri, ci pentru că le-ai acordat greutăți foarte diferite.

Poate că nu avem nevoie să ignorăm critica și nici să ne convingem că totul a fost perfect. Poate avem nevoie doar să observăm dacă îi permitem unui singur comentariu să rescrie întreaga poveste despre ce am făcut sau, și mai mult, despre cine suntem.

O critică poate conține informație utilă. Poate arăta ceva ce merită schimbat. Dar nu trebuie să devină automat o definiție a valorii noastre.

O critică spune ceva despre un moment, un comportament sau un rezultat. Mintea noastră este cea care, uneori, o transformă într-un verdict despre cine suntem.

Poate că data viitoare când o observație îți rămâne în minte mai mult decât toate aprecierile la un loc, merită să te întrebi:

Ce anume a fost criticat: ceea ce am făcut sau cine cred eu că sunt?

Ai grijă de tine,
Anca