În sfârșit ai puțin timp pentru tine.

Nu mai ai nimic urgent de făcut. Te așezi pe canapea, poate îți faci o cafea, deschizi un serial sau pur și simplu îți propui să nu faci nimic.

Și totuși, nu te relaxezi.

Mintea continuă să lucreze.

Îți amintești ce ai uitat să faci. Te gândești la ziua de mâine. La un mesaj la care trebuie să răspunzi. La ceva ce ai fi putut face mai bine. Poate apare și senzația aceea greu de explicat că ar trebui să faci ceva, deși, în realitate, nu mai este nimic urgent.

Corpul s-a oprit.

Mintea, nu.

A avea timp liber nu înseamnă automat a te simți în repaus

Uneori credem că relaxarea începe în momentul în care dispar sarcinile.

Dar nu funcționează întotdeauna așa.

Dacă ai petrecut mult timp într-un ritm în care ai fost atent la ce urmează, ai rezolvat probleme, ai anticipat, ai organizat și ai trecut repede de la un lucru la altul, mintea și corpul nu schimbă ritmul doar pentru că agenda s-a golit.

Poți avea două ore libere și, totuși, să rămâi într-o stare interioară de „ce urmează?”.

Uneori, după perioade în care am funcționat mult timp sub presiune, rămânem într-o stare de pregătire. Nu se întâmplă neapărat ceva, dar mintea continuă să caute următorul lucru care trebuie rezolvat.

De aceea, problema nu este întotdeauna că nu avem timp să ne relaxăm.

Uneori, atunci când timpul apare, nu mai știm foarte bine cum să fim în el.

Când liniștea devine inconfortabilă

Pentru unele persoane, momentele în care nu se întâmplă nimic sunt surprinzător de greu de tolerat.

Cât timp există ceva de făcut, atenția are o direcție.

Când activitatea se oprește, devin mai vizibile lucrurile care până atunci au rămas în fundal: gânduri, griji, tensiune, oboseală, emoții sau întrebări pe care ritmul zilei le ținea la distanță.

Și atunci putem face ceva aproape automat.

Luăm telefonul.

Mai verificăm un e-mail.

Mai găsim ceva de rezolvat.

Mai deschidem un videoclip.

Nu neapărat pentru că avem nevoie de toate acestea, ci pentru că a rămâne pur și simplu cu noi înșine poate fi mai dificil decât pare.

Uneori, ceea ce numim „nu pot să stau degeaba” poate ascunde, de fapt, altceva:

Ce apare dacă stau?

„Ar trebui să fac ceva util”

În spatele dificultății de a ne relaxa poate exista și o regulă pe care am învățat-o atât de bine încât aproape nu o mai observăm:

Timpul trebuie folosit.

Dacă stau, pierd vremea.

Dacă nu fac ceva util, aș putea face mai mult.

Dacă ceilalți reușesc să ducă atâtea, ar trebui să pot și eu.

În timp, odihna poate ajunge să fie însoțită de vinovăție.

Te așezi să te relaxezi, dar o parte din tine continuă să contabilizeze ce ai mai putea face.

Și astfel apare un paradox: chiar și odihna devine încă un lucru pe care trebuie să îl faci „bine”.

Să te relaxezi suficient. Să dormi suficient. Să profiți de weekend. Să te întorci luni „cu bateriile încărcate”.

Iar odihna începe să semene, încet, cu încă o sarcină.

Poate că nu ai nevoie să înveți să te relaxezi

Când cineva spune „nu reușesc să mă relaxez”, primul impuls este adesea să căutăm o tehnică.

Respirație. Meditație. O baie caldă. Muzică. O plimbare.

Toate acestea pot ajuta.

Dar uneori există o întrebare mai importantă înaintea lor:

Ce se întâmplă în mine atunci când mă opresc?

Poate apare neliniștea.

Poate vinovăția.

Poate gândul că ai uitat ceva.

Poate senzația că pierzi controlul dacă nu ești atent la toate.

Sau poate descoperi că ai devenit atât de obișnuit să funcționezi, încât repausul însuși a început să pară nefamiliar.

În astfel de situații, dificultatea de a te relaxa nu spune neapărat că „nu știi să te odihnești”.

Poate spune ceva despre felul în care ai învățat să funcționezi atunci când ești sub presiune.

Un lucru pe care îl poți observa

Data viitoare când ai timp liber și descoperi că tot nu te poți relaxa, înainte să încerci să alungi starea, observă pentru câteva momente ce apare.

Nu trebuie să schimbi nimic.

Doar întreabă-te:

Ce devine inconfortabil pentru mine atunci când nu mai am nimic de făcut?

Uneori răspunsul poate spune mai multe despre dificultatea de a ne relaxa decât lipsa timpului.

Pentru că poate problema nu începe în momentul în care avem prea multe de făcut.

Poate începe în momentul în care, chiar și atunci când ne oprim, o parte din noi simte că încă nu are voie să se oprească.


Ai grijă de tine,

Anca